Istoria Amplasamentului și Clădirii II
Concluzia specialiștilor a fost că întârzierea și oprirea lucrărilor nu pot fi imputate antreprizei, că este în favoarea comunei să ajungă la o înțelegere cu Ing. Vasilescu pentru continuarea lucrărilor, și a impus Primăriei să predea antreprizei „detaliile de construcțiune necesare pentru terminarea fără întrerupere a construirii clădirii până la sfârșitul anului 1913“.
La 16 octombrie 1913 este redactat un „Proiect de tranzacție“ între părți, discutat în ședința Consiliului Local din 22 octombrie 1913. Atât Primarul cât și Antreprenorul și-au luat în scris angajamente unul față de celălalt pentru a termina construirea Palatului Comunal în cursul anului 1914. Consiliul Local a aprobat proiectul în unanimitate și a făcut demersuri la Ministerul de Interne pentru obținerea fondurilor necesare. În aceeași perioadă cu Palatul Comunal 1913-1926, este datată reședința Cănănău, probabil vila fostului Primar, clădire reprezentativă situată pe Bd. Elisabeta nr. 7 din Constanța, monument istoric, proiectul fiind întocmit de același arhitect, Victor Ștefănescu, existent la Arhivele Statului Constanța.
Dintr-o adresă a Antreprizei din 23 aprilie 1914 rezulta că se lucra la planșeul situat deasupra subsolului pe latura de Est, cu 25 cm mai sus decât era prevăzut în proiect, în zonă urmând a fi amenajat un restaurant.
În cursul anului 1914, deși clădirea nu era terminată, Primăria (probabil în lipsa de fonduri) a făcut demersuri pentru a o vinde Ministerului de Justiție, pentru a se instala în ea Curtea de Apel și Tribunalul, dar în 14 mai 1914 Ministerul Justiției a declinat oferta. Prin adresa 8229.29 iulie 1914, Primăria a depus oprirea lucrărilor, motivând un Ordin al Ministerului de Interne.
Din adresa 14210/6 august 1917 a Antreprizei aflăm stadiul lucrărilor la data respectivă: „acum încă se mai lucrează la terminarea acoperișului și a cupolei, absolut necesare pentru ca întreaga clădire să nu sufere în timpul iernii“.
În 5 septembrie 1914 Antreprenorul transmite Primăriei: „imobilul dvs. este aproape pus la adăpost de ruina prin închiderea șantierului“, „Pentru a fi siguri că oricât ar dura epoca de suspendare a lucrării nu se vor înregistra deteriorări ale clădirii“, solicită „finanțare pentru terminarea învelitorii în partea în care se execută turla și pentru a închide toate golurile clădirii punând geamuri la ușile și ferestrele exterioare“.
Lucrările în șantier au fost întrerupte în luna septembrie 1914, din Ordinul Ministerului de Interne, din cauza declanșării războiului. În acel moment, toate lucrările de zidărie și acoperișul erau realizate. Primăria a promis că vor fi finanțate lucrările urgente de punere la adăpost a clădirii solicitate de antreprenor până la sfârșitul lunii octombrie, dar acest lucru nu s-a realizat. Totuși, Antrepriza a efectuat lucrările necesare „pentru ca imobilul să nu se deterioreze din cauza intemperiilor“.
Într-o adresă a acestuia către Primărie din 13 februarie 1915 se spune: „astăzi imobilul Dvs. este ferit de orice stricăciune, fiind acoperit în cea mai mare parte tencuit, cu toată tâmplăria exterioară așezată și cu geamuri puse“, se solicită plata datoriilor din 1914 și se întreabă dacă Primăria are fondurile necesare redeschiderii șantierului în 15 martie 1915. Totodată, face propunerea ca, în cazul acoperirii datoriilor din 1914, și plății lunare a lucrărilor, antrepriza va termina lucrările din banii săi până în iulie 1916, dacă situația de război o va permite.
Dintr-un articol în ziarul Dacia din 6 iulie 1915 aflăm: „construcția noului palat comunal începută acum doi ani și pentru care s-au cheltuit 800.000 este lăsată în părăsire. De astă primăvară nu se mai lucrează nimic și, din cauza intemperiilor, tot ce s-a făcut până acum este amenințat. Parte din clădire și anume terasele susținute de coloanele (porticelele laterale) sunt amenințate cu ruina. Crăpături largi brăzdează zidăria.
Cauza...este că temeliile acestor aripi sunt insuficiente ca adâncime, nefiind așezate pe loc solid, iar ploile din ultima vreme afectând pământul, greutatea zidului a făcut să se lase parte din clădire.
În luna august 1916 România a fost antrenată în războiul mondial, iar Dobrogea și Constanța au fost ocupate de trupele inamice germane și bulgare. În perioada războiului, lucrările au fost întrerupte.
Multe clădiri au fost deversate, populația s-a refugiat, o parte a fost maltratată și ucisă. Statuia „Avântul Țării“ din fața fostului Palat Regal a fost distrusă de bulgari, iar statuia lui Ovidiu a fost dărâmată de pe soclu fiind însă repusă la loc de nemți. La încheierea războiului, după plecarea trupelor de ocupație. Majoritatea edificiilor importante din Constanța erau într-o stare deplorabilă, inclusiv Palatul Comunal, refacerea lui durând 3 ani (1919-1921).
Arhitectul Victor Ștefănescu a publicat în revista „Arhitectura“ nr. 3/1919 articolul „Primăria din Constanța“ prezentând piese din proiect: fațada principală, plan parter, plan etaj 1, o secțiune prin axul de simetrie. Citim din articol: „Palatul comunal din Constanța, început în anul 1912, actualmente pe trei sferturi terminat ocupă o suprafață totală de 1668 mp și un volum de 39.912 mc. Are fațada principală la Piața Independenței pe un front de 34 m și costă în total 1.200.000 lei (inclusiv mobilierul, instalațiile și decorația interioară), ceea ce revine la 30 lei mc. de volum și 7290 lei/mp.
Palatul comunal are:
După terminarea războiului, în cadrul ședinței extraordinare a Consiliului Local din 7 iulie 1920 este arătată amploarea distrugerilor clădirii: „Palatul comunal a rămas neterminat din cauza survenirii războiului. În timpul ocupației a fost devastată, distrusă și furată lemnăria, tâmplăria și parchetele; acoperișul este cu totul degradat, nerămânând decât zidăria. Pentru a nu se pierde și a deveni cu totul o ruină pe de o parte, iar pe de altă parte comuna sa scape de plata chiriei, cere Comisiunii să avizeze urgent asupra mijloacelor pentru terminarea acestui edificiu (fie a se contracta prin învoială cu un antreprenor serios, fie a se da lucrarea prin licitație publică pe un termen cât se poate de scurt).
Întrucât devizul în valoare de 850.000 lei și caietul de sarcini pentru amenajarea primului etaj, a vestibulului de la parter cu locașul scării principale, precum și refacerea acoperișului sunt deja întocmite de arhitectul Nicolae Loghin, șeful serviciului tehnic comunal, în baza proiectului realizat înainte de război de arhitectul Victor Ștefănescu, termenul de licitație este fixat doar la 15 zile și aprobat ca atare de Ministerul de Interne.
Adjudecarea licitației a avut loc în 21 august 1920 și a revenit antreprizei conduse de Mihai Eftimie și Iosif Mendel, iar contractul a fost semnat la 10 septembrie 1920, cu termen de finalizare a lucrărilor în 90 de zile.
Între Președintele Comisiei Interimare (Primar) și arhitectul Victor Ștefănescu a intervenit o convenție semnată la 7 martie 1921, care prevedea că arhitectul „se angajează a continua mai departe condițiile contractului încheiat cu Primăria pentru darea tuturor detaliilor și indicațiilor necesare până la terminarea completă a Palatului Comunal. Supravegherea lucrărilor se va face de către Serviciul Tehnic al Comunei, care va primi relațiuni de la domnul arhitect Ștefănescu“.
În data de 17 iulie 1921, ora 10 dimineața a avut loc inaugurarea noului palat Comunal din Piața Independenței (ziarul Farul din aceeași dată), în cadrul unei ceremonii.
În presa vremii se notează că s-a inaugurat doar primul etaj al clădirii, unde s-au instalat o serie de servicii ale comunei.
Ziaristul I.N. Duployen descrie clădirea: „este construită masiv, în stil românesc, cu fundațiuni la 16 m adâncime, temeliile fiind așezate direct pe stânca de granit“.
În ziarul Farul din 19 iulie 1921, în articolul „Cu prilejul unei solemnități“, Ioan N. Roman notează: „Palatul Comunal a fost ridicat pe un teren atât de impropriu încât a trebuit să se facă fundațiuni de 15-20 m adâncime pe 6-8 m lățime, ceea ce a ridicat costul de la jumătate de milion de lei la trei milioane și jumătate cu perspectivele de a ajunge la cinci milioane, când va fi cu totul terminat și mobilat. Să avem deci franchețea de a spune că Palatul Comunal din Constanța este și vă rămâne o mare greșeală; și noi avem chiar convingerea că până în cele din urmă acesta va fi destinat unei alte instituțiuni. “
În anul 1923 a fost terminată complet și instalația de încălzire centrală a Palatului Comunal.
În timp, Edificiul a devenit un reper arhitectonic. Încă din anul 1924, într-un ghid ilustrat se putea citi: „Piața Independenței are forma unui semicerc. În mijlocul acesteia se înalță falnic Palatul Comunal, o monumentală clădire modernă.” (Ionescu, T. Duployen, I.N., 1924).
Colonelul Ionescu-Dobrogianu scria în anul 1931 că „Palatul Comunal este clădit pe vechiul drum de acces în port; de aceea fundațiile au mers până la 17 m adâncime. [...] În august 1916, clădirea era abia acoperită. S-a completat după război, iar în anul 1921, serviciile primăriei s-au mutat în noul local.“
După amenajarea Pieței, statuia poetului Ovidiu, operă a sculptorului italian Etorre Ferrari din 1887, primul dintre monumentele statuare ridicat în Constanța, a fost reamplasată în centrul Pieței, în axul intrării Palatului Comunal.
Între 1921-1976, timp de 55 ani, în clădire și-a desfășurat activitatea Primăria orașului Constanța. Inițial, clădirea a găzduit și alte funcțiuni în afara birourilor administrației locale, la parter și la subsol, având spații pentru alimentație publică, deschidere către Piață prin terase și protice. Pe toate cele patru fațade ale clădirii erau asigurate accese independente.
Din toate documentele păstrate de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale din Constanța nu se găsesc informații privind calculele de rezistență și stabilitate a clădirii, cu excepția calculului grinzii, executate peste toate zidurile interioare și exterioare ale acesteia, la etajul I, aparținând inginerilor inspectori generali, Petre Zahariade și Ioan Venert. Calculele au fost realizate de inginerul C.M. Vasilescu, antreprenorul lucrării, luând în considerare o evaluare a încărcărilor realizate în cadrul Serviciului Tehnic al Primăriei.
Așa cum reiese din planurile ulterioare (1938), odată cu mărirea necesarului de spații pentru birouri administrative, s-a renunțat la celelalte funcțiuni, restaurantul și cafeneaua fiind desființate.
Tot în această perioadă (1921-1938), au apărut și primele intervenții asupra sistemului structural al clădirii, pentru a facilita accesul între aripile clădirii și zona parterului. Astfel, au fost construite scări de acces, care au preluat diferența de nivel între toate laturile clădirii: cele două scări care urcau din gangul de acces auto la parter, în aripa posterioară (respectiv de la actuala cotă - 1.73, la actuala cota ...0) și o scară de legătură între parter și subsol, în aripa de sud (în prezent parțial demolată).
Tot în acea perioadă, s-a renunțat la scările de acces spre subsol, spre cele două spații amenajate pentru restaurant și cafea.
În perioada respectivă, toată clădirea era ocupată de birourile administrative ale primăriei și ale altor instituții.
O nouă intervenție majora asupra clădirii a avut ca scop obținerea de noi spații de birouri și a constat în construirea unui mezanin pe latura de vest, reducându-se astfel, parțial, înălțimea mare a parterului. Astfel, în sala cu portic din aripa de vest, cu o înălțime inițială de aproximativ 6,50 m, s-a executat un planșeu intermediar la care se urcă prin două scări amplasate la extremități.
O altă modificare structurală a constat în realizarea unui planșeu intermediar, în zona gangului de acces auto. Prin această intervenției s-a creat o legătură peste gang, între spațiile de la parter situate în stânga și în dreapta gangului. Planșeul respectiv s-a executat la cota +1.45, iar legătura la cota ... 0.00 s-a realizat prin intermediul a două rampe perpendiculare pe gang. S-a creat o astfel de legătură interioară între cele două părți ale aripii de sud, separate inițial prin gangul a cărui înălțime originală era cât cea a parterului (7,50 m).
Scările executate anterior au fost continuate până la nivelul nou creat. În dreapta și în stânga gangului, sub planșeul și rampele scărilor noi, s-a executat un planșeu peste subsol, la cota curții interioare respectiv -1.73 și s-au creat astfel două noi spații în care funcționează în prezent atelierele administrației muzeului. Pentru această perioadă nu au putut fi identificate documente care să ateste și alte modificări la exteriorul sau interiorul clădirii.
În perioada 1965-1966, în Sala mare de la etajul I s-a executat pe toți pereții o pictură cu tematică istorică, de către artiștii plastici Ghiță Popescu, profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ București și asistenta sa, Dona Delavrancea, aceeași care au executat și pictura Capelei militare „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril“ din Constanța.
În anul 1970, Profesorul Vasile Celmare cu studenții de la Institutul de Arte Plastice a decorat bolțile de la etajul 2, peste scara monumentală, în tehnica sgraffito.
Un monument important în istoria clădirii a fost conversia funcțională, din clădire pentru birouri administrative, în clădire cu destinație de muzeu, la data de 25 decembrie 1977.
La această dată, Primăria s-a mutat în noul local construit în Parcul arheologic, iar clădirea a fost amenajată pentru a găzdui Muzeul de Arheologie, care până atunci funcționase în Palatul Arhiepiscopal.
Clădirea a fost împărțită în: - Spații de expunere pentru public - Birouri și spații necesare administrării muzeului și desfășurării programelor de cercetare asociate activității acestuia.
Au realizat schimburi în organizarea clădirii, modificarea fluxurilor de circulație și înființarea de noi spații pentru birouri.
Au fost închise și sigilate accesele la nivelurile II și III de pe cele două scări balansate, care deserves în prezent, numai zonele de birouri de la parter și de la mansardă, în timp ce zonele de expunere au rămas deservite doar de scara monumentală de la intrare. Pentru accesul publicului, scara monumentală a fost extinsă până la etajul II. Pentru organizarea optimă a spațiilor, s-au practicat compartimentări în materiale ușoare în încăperile inițiale și s-au închis aproape toate spațiile care puteau fi transformate fie în birouri, fie în spații de depozitare.
Au fost necesare și intervenții structurale: practicarea unor goluri noi în pereții portanți structurali din zidărie de cărămidă, și mărirea altor goluri existente în acești pereți, pentru asigurarea unor noi fluxuri de circulație.
Modificările menționate au făcut obiectul proprietarului nr. 528/1976, întocmit de Institutul de Proiectare Județean Constanța. Din planșele acestui proiect reiese că toate intervențiile au avut loc asupra pereților portanți astructural din zidărie de cărămidă, aceasta contribuind în mod evident la reducerea rezistenței și rigidității suprastructurii construcției.
Discontinuitatea elastic și inerțială generate prin extinderea scării monumentale până la etajul II a modificat comportarea turnului de beton armat, în timpul acțiunilor seismice care s-au produs în anii 1977, 1986 și 1990.
Nu există informații privind calcule ale sistemului structural al clădirii întocmite în vederea acestor modificări structural.
După cutremurul de pământ din 4 martie 1977, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie a solicitat Institutului de Proiectare Județean Constanța să elaboreze un proiect pentru „repararea acoperișului, refacerea fațadei exterioare, reparații capitale la instalațiile sanitare din întregul imobil, reparații la instalația termică de la subsolul și de la etajul III al clădirii (Adresa nr. 2484 din 12 octombrie 1977 și Minuta din data de 31 ianuarie 1978).
I.P.J. Constanța a elaborat proiectul nr. 145/1978, pe baza căruia s-a executat o reparație generală a acoperișului. A fost desfăcută toată învelitoarea, au fost înlocuite „elementele degradate, sarpanta și astereala“.
S-a intervenit și la încăperile de la mansardă, ale cărei ziduri „sunt construite pe fermele sarpantei“.
Au fost înlocuiți toți pereții interiori ai mansardei, construiți, de asemenea, pe structura sarpantei. A fost înlocuită streașina, deoarece era distrusă în proporție de 90%. La acoperiș, timpanele laterale ale turnului au fost streașina, deoarece era distrusă în proporție de 90%. La acoperiș, timpanele laterale ale turnului au fost consolidate și refăcute, cu forma și aspectul initial. S-a propus și amenajarea subsolurilor, necesară pentru protejarea acestora împotriva infiltrațiilor și igrasiei. Au fost refăcute toate fațadele clădirii și a fost reparat un portic.
În urma cutremurului din 30 mai 1990, conducerea Muzeului a solicitat I.P.J. Constanța să efectueze expertiza tehnică a clădirii, deoarece a fost avariată zidăria de cărămidă și acoperișul corpului central.
A fost elaborat „Raportul de expertiză“, pr. Nr.448/1990 care a prezentat degradările constatate: - „coloanele de zidărie de cărămidă, având grosimea de 50 cm, situate pe fațadele laterale, sunt desprinse la nivelul coamelor sarpantei de pe aripile laterale; desprinderea apare în rostul orizontal dintre cărămizi, existând o zdrobire locală pe o adâncime de 5 cm; - La reazemele bolturilor turnului situat pe fațada principală s-au constatat fisuri orizontale, la 20 cm deasupra tirantilor din oțel; - Doi dintre stâlpii turnului (opuși ca poziție, unul față de celălalt) prezintă fisuri verticale în planul axelor lor (se vede armatura corodată); - Fisuri orizontale și înclinate la rezemarea buiandrugilor la etajele I și II; - Desprinderi ale buiandrugilor la etajul I, la pereții interiori din aripile laterale ale imobilului; - Microfisuri orizontale la aproximativ 70 cm sub buiandrugii ferestrelor la spaleții de zidărie de la etajul I, din zona aripii posterioare, spre curtea interioară; - Fisuri orizontale la stâlpii de zidărie de cărămidă de la etajul I, la sălile mari din aripa principală“
Pe baza acestui raport tehnic, Institutul de Proiectare Județean Constanța a întocmit proiectul nr. 31/1991, pentru consolidare, dar care nu a fost pus în practică.
Deși clădirea a suportat mai multe cutremure de pământ din perioada 1916-2005, aceasta nu a suferit avarieri importante care să o aducă în situație de prăbușire.
Stabilitatea clădirii s-a datorat pereților groși din zidărie de cărămodă și planșeelor realizate în soluție hibridă, cu grinzi din oțel și plăci din beton armat, de asemenea, grinzilor-centură de beton armat construite pentru a ancora toate zidurile (interioare și exteriare) de la parterul clădirii.
Nu se cunosc documente care să ateste modul de comportare a clădirii în timpul cutremurelor.
Pe baza examinării, experții au apreciat că facecare mișcare seismică a accentuat „slăbirea“ fundațiilor și subsolurilor acesteia, dar și unul dintre cutremure nu a provocat avarii semnificative sistemului structural al clădirii care să necesite ample consolidări structurale.
În anul 2004, în holul de la parter s-a întocmit tâmplăria interioară cu tâmplărie din PVC de culoare alba.
În perioada 2008-2012 s-a întocmit un proiect de consolidare a clădirii, executat prin POR 2007-2014, proiectul nu a fost finalizat, fiind întrerupt din lipsă de fonduri, fiind executată doar cămăsuirea exterioară din curtea interioară a edificiului.
În cadrul expoziției tehnice și proiectului de consolidare întocmite de dr. ing. Ion Vlad au fost studiate două soluții de consolidare, calculate pentru nivelul de siguranță corespunzător unei clădiri noi, ce revedeau introducerea de pereți structurali de beton armat pe toată înălțimea clădirii, până la fundații (cc. 35 m înălțime) cu consolidarea tălpilor de fundare. Diferența dintre cele două soluții de consolidare a constat în distribuirea pereților structurali de beton armat. În prima soluție se propunea introducerea de pereți structurali în plan orizontal și pe vertical, pe conturul curții interioare și la cele patru colțuri exterioare ale clădirii, soluție afectând fațadele și nefiind conformă cu stadiul de monument istoric de arhitectură.
În cea de-a doua soluție, pereții structurali în plan orizontal și pe vertical au fost propuși exclusive pe conturul curții exterioare, și la cele patru colțuri exterioare ale clădirii, soluție afectând fațadele și nefiind conformă cu statutul de monument istoric de ahitectură.
În cea de-a doua soluție, pereții structurali în plan orizontal și pe vertical, au fost propuși exclusive pe conturul curții interioare, păstrându-se toate golurile pentru uși și ferestre.
Deoarece la cutremurul din 4 martie 1977, mansarda a fost serios avariată, pe lunga consolidarea în plan vertical, s-a propus și realizarea unui planșeu general peste mansardă.
În afara lucrărilor de consolidare, absolut necesare, s-a avut în vedere reabilitarea completă a clădirii, refacerea și conservarea elementelor în valoare arhitecturală și modernizarea clădirii prin schimbarea tuturor categoriilor de instalații existente și dotarea acesteia cu echipamente specific destinației actuale.